Umbre//Meschine

Subiect: *Umbre*//Meschine Vin Feb 24, 2017 7:57 pm

Respira greu pe când pașii lenți îi sunt purtați încet înapoi. Fuge cum a fugit până acum de tot ce înseamnă posibilitate de a fi terifiantă. Luminile sunt aprinse, iar el îi poate vedea fiecare mișcare panicată în dansul scrântit al unui șir interminabil de vise moarte așezate grav pe covorul vieții ce sta să se deșire din cauza unui fir rebel. Apasă timorat pe șansa minima de a zbura peste frica ce o învăluie în nesiguranța. E un nimic ce pica din zborul măiastru sub talpa grea a absolutului malefic. Are aripile obosite de atâta zbor; a lungit incredibil de mult o călătorie scurta ocolind drumul drept. Nu a vrut sa pășească țanțoș înainte, căci fiecare spin ce trebuia doborât i-a străpuns adânc cu fiorul inegalabil al senzației rele ce te macină - frica. Palmele sale salută violent podeaua groasă, dominată de monstrul păcătos ce îi spărgea visul cald în bucăți asimetrice. Nu a avut un început, doar a continuat să-i îndese teama în vene. A spintecat pielea rece cu colții lui astrali și a cusut-o la loc lăsând veninul sa putrezească în interiorul sau. A lăsat-o sa creadă ca totul se duce undeva, ca poate avea o viață, ca acum să se așeze lipsit de milă asupra ei și să-i curme luciditatea. L-ar urî dacă naivitatea de puşlama ar lăsa-o să-i poarte pică. Titanul se oprește cu rânjetul schizofrenic trecut de pragul critic în care omul se îndoapă cu umanitate când găurile sufletului suferind nu o lasă să se așeze. Copila tremura în flăcările mistuitoare pe care la aduce cu privirea asupra sa, cântând grotesc răgetul scos din părțile necunoscute ale iadului. Înghite în sec și își acoperă chipul cu brațele din porțelan fin așteptând ca moartea să se desfășoare. Nimic nu vine, nimic nu pleacă. Nu îndrăznește să o elimine, de parcă mișcarea sa lipsă l-ar fi determinat să stagneze în poziția abordată în ultimele secunde. Privirea până acum lăsată fără vlaga se eliberează ghiduș până când orbitele sunt depășite de mărimea ochilor. Încă purta impercația rânjetului distructiv ce o îngrozise atât de mult în clipele ce se derulau înapoi. Sângele înghețat în vene se precipită, parcă un imbold căutând sa își croiască drum. Degetele îi sunt încovoiate ferm și pumnul mișcat haotic câțiva centimetri; se oprește precipitat, nehotărât dacă sa continue sau să sfârșească strâns către inima caldă ce bate fals. Copila aluneca pe gheata sparta cu sufletul bucata din soare. Se îneacă în negura abisală a prafului negru din stele carbonizate. Îmbrăcată în veșmântul friguros cu care a căutat întreaga viață sa-și ascundă slăbiciunea, Violette curge lin pe lângă lama ascuțită a pierzaniei. Ridicându-şi chipul spre cer, încearcă să invoce vacarmul lăsat să piară sub umbra sădită adânc în beatitudine. El era un maniac obsedat de distrugerea ei. Și ea nu exista. Lucrurile ar fi stat în realitate complet diferit iar cel creat din nimic ar fi fost parazitul monstruos ce i-a paralizat trupul până acum- asta dacă subconștientul fetei nu ar fi conspirat la închinarea ei înaintea mormântului propriu. Nu se putea confrunta cu așa ceva. Ar fi încercat dar parcă inima nu lăsa să se ridice asupra unui colos ca trunchiul de coșmar ce i se stabilea în spatele retinei. Mergând pe ocolite printre zdrențele universul ei ars de cele mai mari tenebre, gonește iar cu bestia pe urme. Altfel nu putea sa riposteze, impinsa de la spate de creierul ce îi ceda. Nu o să poată fi niciodată cineva demn. O crede, o știe, o repeta zi de zi pentru ființă ei mohorâtă.

- La-....Lasă - mă! încearcă sa dezvăluie sunetul ușor al glasului subțire. Abia se distinge sonarea joasa în fundal, dar răzbate clar printre urlete. Făptură neagra ridică lent piciorul gros, lasandu-l în același ritm pe pământul veşted. Valuri scurte și inegale se formează în sol la impactul virtuos.
El îi râde in fața, însă batjocura lui sună melodios, de parcă ar fi așteptat acel ceva. Poate ca glasul ei spar era orice urma de viață pe care sluțenia o căuta de la biata făptură omenească.
Dar nici atât nu-i ajungea. Voia să fie învins înainte să o domine pentru totdeauna. Făptura cuviincioasă însă nu se clintea. În fața ei stătea tot ce știa mai rau: întreaga esență a temerilor sale adunată in cea mai groaznică bâzdâganie de care ar fi putut să audă vreodată. Și-a lăsat trupul rănit în voia sorții, respirând sacadat. Îi era frică de el la fel cum îi e frică de moarte. Știe prea bine că nu are cum să-i ocolească pe niciunul, dar se lasă moartă în vortexul în care o ademenește groaza. Acum îi mai rămâne doar să aleagă pentru ce luptă. Ar putea oare sperietura pieirii timpurii să o macine pe atât încât să cuteze să se afirme în fața temerilor sale? Și apoi, el conține fiecare element ce i-a tulburat echilibrul. E chiar moartea, cum e chiar viața și însăși omul.
Mintea ei ce trăiește prin imaginație l-a creat ca inima ce bate peste normal de rapid să îi ofere realitate. Nu e ca un coșmar de care să poată scăpa cu ochii deschiși- el o urmărește în lumea visului și în cea a umanoidului.
Îi râde hâd in față, așteptând să vadă dacă cedează sau se ridica. Paralizată de alegerea rapidă, Violette alege să aștepte cuminte ca parazitul să îi împărtașească durerea veșnică de la apusul vieții.
-Atât de ușor a fost? tunetul suna urât cu urme de dezamăgire lăsate adânc.
Până și mașina de tortură era dezamăgită de tânăra cu părul lavandă. Dacă un gigant cu ochii demonici a ajuns în stadiul acesta ce vor crede așa-zișii ei prieteni? Ce va crede Alexy când va primi vestea urâtă cu puștoaica a renunțat la luptă? Nu mai are speranță. Oricum el nu ar crede-o vreodată în stare să înfrunte nici corpul minuscul al vreunei muște. Nimeni niciodată nu a văzut vreo dâră rătăcită de curaj.

-Doar... Doar să nu mă doară.... își încercă iar vocea timorată.
Strânge tare pumnii, pleoapele căzând forțat la rândul lor violent asupra irișilor mari. Nu voia să plece atât de devreme. Nu voia multe, dar se întamplau.
Bestia rânjește superior. Ceva nu era la locul lui, iar Violette nu cunoștea care anume e neregula. Penibilă ca până acum, nu îndraznește să respire din aerul ce i-a fost oferit.
Surâsul negativ se îndepartează zguduind. Ea tace, ridicând sfios genele dulci. Vede cum pleacă în timp ce bombăne în agonie. Continuă să-l privească, cerând un răspuns cu voce silențoasă.
Deși cuvintele nu-i părăsesc buzele sigilate, monstrul nebun aude.
-Te las să te omori singura. răzbate iar vocea în tunete până când dispare fără urmă.
Ea moare, după cum a spus și el. În genunchi departe de universul ei, nu îndrăznște să zbiere cu furia ce clocotește în ea. Își înfige adânc unghiile în carne, căzând singură în lumea din spatele visului.
Trăiește în neființă.

✡Sfârșit✡

*Umbre*//Meschine

Umbre//Meschine